o interactiune personala si aleatoare cu mediul inconjurator :-)

Cine este autorul?

Astazi am primit urmatorul text, prin email. Nu stiu cine este autorul /autoarea. Dar, marturisesc sincer ca textul, venind de la o persoana atat de tanara m-a impresionat. 

ET IN HADES EGO…

Moto:                        

„Aţi luminat cu jertfe sfinte,/

pământul, până-n temelii, /                     

    căci arde ţara de morminte, /

cum arde cerul de făclii.”

Radu Gyr,

„Imnul morţilor”

 Oficial, comunismul a murit în urmă cu 18 ani. Neoficial, trăieşte  printre noi. Sigur că mulţi ar fi tentaţi să întrebe “Cum se poate afirma aşa ceva în condiţiile în care România are caracteristici ale unui stat democrat: pluralism politic, libertatea presei, vot universal, etc.?”.Prezenta disertaţie, pentru mine elev de 17 ani, călătorie intelectuală, încearcă să răspundă la această întrebare prin prezentarea sumară a „terorii roşii” importată în România la mijlocul secolului XX.Am realizat lucrarea fără a avea, personal, experienţa terorii comuniste,  având însă impregnate suferinţele  familiei mele îndurate în perioada comunistă, suferinţe care m-au marcat şi care continuă să mă înspăimânte şi astăzi, deşi nu m-am născut în comunism.Fără a avea pretenţia de a fi realizat o lucrare academică, încerc a creiona momente cheie ale “luminii ce venea de la răsărit“.Pregătind această lucrare mi-am pus întrebări la care aştept încă răspuns. Am constatat cu durere că există mii de documente de arhivă, dar care nu ne relevă în totalitate atrocităţile comise de comunism. Paradoxal, avem acces tot mai mare la informaţii, tot mai multe site-uri de Internet realizate, tot mai multe cărţi publicate pe această temă, multe dintre acestea fiind chiar “măsluite”, şi ştim tot mai puţine.Cum am putea noi, cei născuţi în postcomunism sau chiar la sfârşitul  „epocii de aur” să creăm României viitorul pe care îl merită? Cum putem avea convingerea că am procedat corect dacă nu am reuşit să învăţăm din memoria trecutului?Având acces la informaţii „contrafăcute”, nu vom putea niciodată condamna trecutul pentru a putea clădi în mod armonios viitorul.Şi iată o cale prin care, din nefericire, comunismul mai e printre noi: cenzura, informaţiile „fabricate”.Comunismul trăieşte aşadar printre noi prin refuzul unora de a-l combate, de a-l demasca, de a-l prezenta în mod realist, de a recunoaşte că a fost „cancerul societăţii umane din secolul al XX-lea”[1]. Sunt nostalgici ai regimului care afirmă: „Tot mai bine era pe vremuri! Aveai loc de muncă, puteai merge în concedii, etc., etc., etc.!”.Nostalgici care  nu ştiu nimic sau aproape nimic despre cimitirele –impropriu numite cimitire – în care au fost îngropaţi deţinuţi politici sau de drept comun sau despre osemintele care ies la suprafaţă.De ce nu învăţăm în şcoli ce a însemnat cu adevărat teroarea comunistă? O întrebare fără răspuns pentru mine şi colegii mei de generaţie.De ce nu ni se spune de descoperirea, prin 1992, a unor documente îngropate de comunişti la Berevoieşti-Muscel?Cine mai ştie astăzi – in afară de victime sau chiar de familiile lor – de temuta închisoare Uranus din Bucureşti unde au fost torturaţi, bătuţi, schingiuiţi bestial mii de români, în mare parte nevinovaţi? Trecând pe acolo astăzi vedem o parte a ansamblului Casei Poporului. Ce măreţ a fost comunismul, ce construcţii a realizat…..!!! Dar câţi dintre români ştiu că la temelia acestei construcţii, ca la  a majorităţii „realizărilor ” comuniste, se află oceane de sânge, lacrimi şi suferinţă?Câţi ştiu de Malmaison, celebrul loc de tortură bucureştean sau de Suceava, închisoarea în care a început diabolica „reeducare”?Urmele materiale încep să se piardă. Mergem în vacanţe, în concedii în Dobrogea, dar nu ştim cu câte lacrimi de sânge a fost construit Canalul Dunăre – Marea Neagră, cel pe care călăii şi-au propus să-l transforme în „cimitirul burgheziei româneşti”.Avem tot mai multe manuale de istorie, dar în niciunul nu este descrisă „reeducarea” în ansamblul ei. De exemplu, într-un manual de clasa a VIII-a, se afirmă că „La Piteşti s-a folosit între 1948-1952 experimentul numit „reeducare”, ce consta în aplicarea de torturi fizice continue însoţite de presiuni psihologice în urma cărora individul era obligat să cedeze şi să devină complice al călăilor.”[2] Şi atât. Dar care erau torturile fizice sau presiunile psihologice?De ce nu li se spune românilor de gropile comune descoperite – tot mai multe după 1989 – cu oseminte necunoscute?Am pierdut în timpul comunismului tot mai mulţi intelectuali, dar am „câştigat” tot mai multe „carcase goale”.Am inversat valorile şi le-am înlocuit cu pseudovalori.Am ajuns astfel a avea considerente umanitare în privinţa câtorva comunişti arestaţi care, pe lângă faptul că nu au fost condamnaţi pentru crimele lor, au fost puşi în libertate pe motiv că „suferă de unele boli ” sau sunt în vârstă.Cum putem admite ca marii criminali ai comunismului să trăiască liberi, să aibă pensii exorbitante, să fie mari oameni de afaceri, iar victimele lor, cele care mai supravieţuiesc, să trăiască în condiţii mizere, să moară de foame, de frig sau datorită faptului că pensia nu le ajunge pentru a-şi cumpăra medicamentele de care au nevoie pentru a-şi ameliora starea sănătăţii, afectată fiind în mare parte de torturile Gulagului Românesc?Câţi ştiu astăzi cum unii aşa zişi medici nu îi luau în seamă pe cei bolnavi, fizic sau psihic, în închisori? Un exemplu de astfel de medic este fiica doctorului Parhon, preşedinta unei comisii de expertiză psihică a MAI-ului, cea care a transpus pe plan medical-juridic principiile sovietice în medicina românească. Aceasta, când avea de examinat un caz şi putea diagnostica pacientul ca fiind bolnav psihic, afirma cu sânge rece că  „nebunul nu este nebun ci perfect conştient atât timp cât nu-şi creează lui însuşi suferinţe-creind  suferinţe numai altora înseamnă că judecă, deci este mintal sănătos!”.Câţi au murit în realitate? Cine sunt cei care au murit? Câţi dintre deţinuţi supravieţuiesc astăzi? „Unde sunt cei care nu mai sunt?” Şi mai ales, de ce „nu mai sunt” „cei care nu mai sunt”?.Au fost omorâţi de o doctrină care a luat naştere în Rusia la începutul secolului XX şi care, treptat, s-a extins în sud-estul european.Pentru introducerea comunismului în România, Stalin şi-a propus patru obiective: “1.Guvern dominat de comunişti. 2.Alegeri pentru un parlament dominat de comunişti. 3.Decapitarea partidelor de opoziţie. 4.Desfiinţarea monarhiei.”[3] După abdicarea regelui Mihai I din 30 decembrie 1947, pentru România a început marea teroare, exterminare, inchiziţie, care va dura până în decembrie 1989.Teroarea instaurată de comunişti, importată din URSS, se împarte în două mari etape: prima etapă, 1945-1965, având ca scop lichidarea opozanţilor, reali sau imaginari, iar cea de a doua, 1965-1989, care, spre deosebire de prima, s-a manifestat mai puţin vizibil şi mai mult insidios, prin monitorizarea populaţiei dresate şi continua ei intimidare.Marele Inchizitor al României, Alexandru Nicolski, pe numele său adevărat Boris Grunberg, a fost autorul regimului de exterminare din închisori, precum şi coautor al odioasei „reeducări”.Luând ca model URSS, unde principalul instrument de guvernare de-a lungul secolelor a fost poliţia politică, în România a luat fiinţă Securitatea în urma decretului 221 din 30 decembrie 1948. Aceasta, prin întregul aparat represiv importat din URSS, a eliminat elita românească a mijlocului de secol XX – vechea clasă politică şi mare parte a intelectualilor -, dar şi oameni de rând.Călăii au anunţat scopul Securităţii ca fiind “apărarea cuceririlor revoluţionare democratice şi asigurarea securităţii RPR, împotriva comploturilor duşmanilor interni şi externi ”.De la această dată se fac tot mai multe arestări cu scopul de a teroriza ţara, de a o avea sub control.Securitatea exercita un control permanent asupra populaţiei prin interceptarea telefoanelor, verificarea corespondenţei, cenzura, urmărirea     aşa-zişilor suspecţi, controlul maşinilor de scris, expertizele grafologice, anchetarea celor cunoscuţi pentru a obţine fel de fel de dovezi, precum şi prin alte forme de represiune, de la bătăile din arestul Securităţii, până la exterminarea fizică a deţinuţilor în închisori.Şirul neîntrerupt de anchete, ridicările în noapte (280.000 de persoane ridicate în noaptea de 3 martie 1949), torturile şi presiunile psihologice aplicate celor anchetaţi sau arestaţi, precum şi „reeducările” au avut ca scop „desfiinţarea fizică prin toate mijloacele a celor consideraţi duşmani de clasă, a opoziţiei cât şi a celor văzuţi ca nişte posibili opozanţi.”[4] Pentru a-şi putea atinge interesele, Securitatea a interpretat şi răstălmăcit în fel şi chip celebrul articol 209, trimiţând în “călătoria în gulag” mii şi mii de români, pentru vini de cele mai multe ori inventate. Totodată, acest, malefic i-am putea spune, articol 209, datorită minţilor bolnave de acaparare şi de a domina întreaga structură statală, a comuniştilor, putea condamna la moarte întreaga populaţie de atunci a României. Mulţi dintre cei condamnaţi aveau procesele trucate de Securitate, aceasta folosind probe false, precum fotografii trucate, înscenarea „probelor incriminatorii” pe care securiştii ţi le strecurau în casă în timp ce realizau percheziţia,  având chiar „agenţi secreţi” care te provocau la discuţii contra regimului, urmarea fiind imediata arestare sau  martori mincinoşi, ce acceptau să condamne „duşmanii poporului”, devenind mai apoi mari demnitari în PCR şi ocupându-se de „progresul” României.Comunismul a cultivat ura de clasă, concretizată în miile de arestări, conform articolului 209.Onisifor Ghibu afirma în „Ziar de lagăr – Caracal 1945″ că „Burghezii tre­buie reeducaţi”.România comunistă devine plină de astfel de centre în care se realiza „magnifica”  „reeducare”, adică de închisori de exterminare în care se aplicau torturi malefice, aproape imposibil de acceptat în secolul XXI ca fiind concepute de mintea umană.„Reeducarea” a început la Suceava, întrucât cel mai mare curent anticomunist se afla în Moldova,  datorat fiind Mişcării Legionare. Mare parte a membrilor  erau tineri, deoarece aceştia au fost atraşi de principiile patriotice şi creştine ale legionarilor, dorind un front comun contra „luminii ce venea de la răsărit”. Comuniştii au sesizat că mai au un duşman pe lângă legionari care trebuie „eliminat” : tineretul, oameni aflaţi în „floare vârstei” care ar fi putut contribui la progresul real al ţării.Simţindu-se în pericol, comuniştii au muncit la realizarea celei mai josnice invenţii din istoria sistemului de tortură: cuştile pentru iubitorii de ţară.Ansamblul Marea Cuşcă a Iubitorilor de Ţară, cunoscut sub numele de Gulagul Românesc, a fost constituit din cuşti precum Suceava, cea în care a început „reeducarea”,  Piteşti, unde a fost continuată, destinată studenţilor, Aiud, intelectualilor, Târguşor, elevilor, Gherla, muncitorilor şi ţăranilor, Mislea femeilor,  Jilava sau Bastilia românească, unde deţinuţii erau zidiţi de vii, precum şi multe altele, acestea fiind cele mai odioase astfel de cuşti.Pe frontispiciul închisorii Piteşti era scris: „Pentru duşmanii poporului nu există nici milă, nici îndurarare”.Inchiziţia Roşie a început în noapte de 14 spre 15 mai 1948, când pe întreg teritoriul României au fost arestaţi aproximativ 15.000 de legionari: elevi, studenţi, ţărani, muncitori, intelectuali, bărbaţi şi femei, fiind  „Urmare a modului ştiinţific în care am procedat”, după cum afirma comandantul   Securităţii din Arad, maiorul Rafila.Ce a adus „experimentul Piteşti” României?. „El a cuprins la cele două extremităţi ale sale, rezultatul efectului maxim la care se poate ajunge prin exercitarea unei terori permanente şi îndelungate, fizice şi psihice în acelaşi timp, după un minuţios şi „ştiinţific” program. La un capăt s-a produs o dezumanizare totală printr-o degradare psihică, morală şi fizică a elementului asupra căruia s-a acţionat, iar la celălalt capăt rezultatul torturii a fost martirajul. Sfinţi şi mucenici pe de o parte, monştrii pe de alta.”[5]În ce a constat experimentul Piteşti? Oare nostalgicii, colegii mei de generaţie, sau chiar cei care au trăit în „România cunoscută”[6]  ştiu ce se întâmpla în „România necunoscută”[7]?„Conducerea comunistă avea două feţe. Una văzuta şi alta nevăzută. Faţa nevăzută a acestei conduceri care se ocupă de manipularea maselor populare şi a oamenilor în mod individual constituie oculta comunistă.În cadrul marii strategii satanice, Oculta comunistă a planificat în închisoarea Piteşti două tactici: Prima-tactică a fost anihilarea vigurozităţii şi vitalităţii spirituale, a degenerării biologice a maselor de tineri.A doua tactică, bine pusă la punct, a fost conspirativitatea deconspiratorului. Oculta ştia prea bine că până la urmă opinia publică naţională şi cea internaţională va afla întreaga mişelie. Nu se putea prevede care va fi efectul… Aducerea la cunoştinţa opiniei publice a mârşăviei trebuia să fie tot opera Ocultei. ” Descoperirea” urma să fie făcută într-un anumit mod şi la o dată precisă, dinainte stabilită, după ce toate scopurile Ocultei se vor fi realizat.”[8]Cei care ajungeau să-şi petreacă „concediul” la Piteşti erau acuzaţi că ar fi avut idei naţionaliste, anticomuniste, că ar fi discutat cu cineva despre acestea, conspirând contra regimului sau că ar fi ajutat vreun deţinut.„In această închisoare se aplica zilnic tot ce putea scorni iadul mai drăcesc, mai dur,mai sistematic,urmărindu-se acumulările lente pentru «saltul calitativ» , disperarea, sinuciderea sau « reeducarea » (delaţiune+perversitate+crimă). Aceste metode practicate de către oficialităţi, adică de gardieni, oricât de groaznice erau, le înţelegeam într-o oarecare măsură, gândind că se răzbună pe noi la ordinul comuniştilor — măcar că nu aveau pentru ce se răzbuna, căci nu pierise nici unul de mâna noastră. Nici măcar, o palmă nu primiseră de la noi: se răzbunau pe o idee, pe ideea iubirii de ţară, ideea naţionalistă.”[9]În iadul de la Piteşti victimele erau repartizate astfel: în celularul de muncă silnică se aflau permanent 150 de foşti studenţi, chiar proaspăt absolvenţi, la ultimul etaj cei în depozit ai Serviciului Secret de Informaţii, în general, oameni în vârstă, care avuseseră funcţii mari în trecut şi nu fuseseră condamnaţi, la parter, în camere comune, se aflau studenţii condamnaţi la temniţă grea, iar pe aripa „T”  cei condamnaţi la închisoare corecţională.Victimele erau mai întâi dezbrăcate şi mai apoi torturate. Li se aplicau bătăi în cap, pentru îndobitocire, în faţă, pentru desfigurare, nenumărate alte lovituri în spate, sub plex, la tălpi sau sub coaste. Bătăi sălbatice, în urma cărora victimele aveau tălpile şi mâinile umflate, muşchii negri şi rupţi, capul şi faţa desfigurate, organele interne zdrobite, oase rupte şi zdrobite sau  ţinerea în lanţuri, iată deci cum îşi petreceau iubitorii de ţară „concediul” în Gulagul Românesc!În urma acestor „mângâieri” care aveau drept scop trezirea adevăratului sentiment de dragoste de ţară în spiritul „luminii ce venea de la răsărit”, cimentul devenea plin de sânge şi de alte lucruri împrăştiate. Culmea ororii, deţinuţii care abia mai aveau vlagă în ei, erau obligaţi să şteargă cimentul. În timp ce executau această operaţiune, nu aveau voie să-l atingă cu genunchii, iar înaintarea trebuiau să o facă în salturi, precum broasca.„Reeducaţii” şi călăii îi supravegheau pe cei „needucaţi”, încurajându-i cu  lovituri de bocanci. Totodată, „needucaţii” erau forţaţi să îi bată pe cei mai buni prieteni ai lor. „Efectul astfel obţinut era dublu : noi ne compromiteam total, apărând drept nişte trădători, în ochii celor pe care trebuia să-i luăm la bătaie; la rândul lor, aceştia rămâneau buimăciţi şi total dezorientaţi de capcana diabolică în care se trezeau.”[10]Până şi noaptea erau supravegheaţi. Trebuiau să doarmă cu mâinile pe piept, fără să le mişte, deoarece călăii vroiau să evite sinuciderea. Erau supravegheaţi de 1-2 „reeducaţi”. Dacă vreunul îşi mişca mâinile prin somn, erau loviţi cu ciomege.O altă formă de tortură o constituia asistarea la torturile altora, contribuind astfel la prăbuşirea psihică a multor deţinuţi.Dacă deţinuţii, de durere sau de spaimă făceau  pe ei în timpul torturii, erau obligaţi să-şi mănânce fecalele. De asemenea, de Bobotează, se organiza o ceremonie păgână, chipurile un fel de botez, în cadrul căruia, în loc de aghiazmă, deţinuţii erau obligaţi să bea o gamelă cu urină, luată din hârdăul în care îşi făceau nevoile deţinuţii.Iarna, deţinuţii erau scoşi în frigul de pe sală pentru a li se face percheziţie.Dacă un deţinut se îmbolnăvea şi medicul închisorii îi acorda îngrijirile şi medicamentele necesare, Marele Inchizitor, Alexandru Nicolski, îl certa pe medic, spunându-i că nu trebuie să facă risipă cu nişte bandiţi, medicamnetele fiind ale clasei muncitoare. Totodată, Nicolski, era de părere că singura favoare pe care „bandiţii” o merită este un glonte, afirmând că „Un glonţ e prea scump pentru un bandit şi că ar trebui cinci la un glonţ”.Pe lângă tortură fizică, la Piteşti se organizau şi „cursuri de învăţare a doctrinei marxist-leniniste”, citindu-se lucrări de-ale lui Marx sau Lenin, cântându-se „Internaţionala”  şi ridicându-se în slăvi măreţul partid. După „cursuri”, victimele trebuiau să meargă să discute cu alţi deţinuţi despre toate acestea, iar în cazul în care erau întrebate de ce au vânătăi, să afirme că au fost bătute de gardieni.Paralel torturii fizice, avea loc şi cea psihologică, multe dintre formele celei dintâi având drept scop pe cea de a doua.În timpul anchetei li se spunea deţinuţilor să fie sinceri, să declare tot, pentru că se ştie tot ce au făcut. Ancheta era urmată de cele mai groteşti torturi  fizice. „Continua apoi perioada de gândire, prin care se urmărea distrugerea nervilor. În acelaşi timp trebuia să stai pe prici în şezut, cu picioarele întinse şi cu mâinile pe genunchi. Cum pe scândură nu era decât o pătură, iar noi eram foarte slăbiţi şi loviţi, această poziţie era într-adevăr chinuitoare. Nu aveai voie să te mişti absolut deloc. Mişcarea unui picior sau încercarea de a-ţi schimba poziţia se pedepsea cu numeroase lovituri de ciomag la tălpi sau peste corp. (…) În această poziţie, trebuia să-ţi reaminteşti tot ce nu ai declarat la anchetă, tot ce ai putea să spui despre colegii tăi sau altceva ce ar fi putut interesa Securitatea. Începeau să-şi facă loc îndoielile privind găsirea unei soluţii salvatoare, fără compromisuri sau sacrificii.”[11]Aceste torturi au dus, treptat, la tulburări mintale în rândul deţinuţilor, mulţi dintre aceştia ajungând să trăiască în frică: „La început, prin vis, mi se părea că ceva imaterial pătrunde prin pereţi şi tavan, începe a prinde contur sub forma unei umbre, luând apoi înfăţişarea unei femei monstru, cu sânul din dreapta cât un pumn, iar celălalt cât o căldare, cu părul tăiat scurt (ca Ana Pauker), cu o figură hidoasă şi cu un zâmbet straniu; plutind prin aer se apropia cu mâinile spre mine, mă lua din pat şi mă ducea cu ea.Prin vis încep să mă apăr, să mă zbat şi mă trezesc într-un ţipăt îngrozitor, care se aude pe toată secţia. Femeia monstru, nereuşind să mă ia, dispare treptat prin tavan la fel cum apăruse. Trezit dintr-un asemenea coşmar şi aflat încă sub impresia îngrozitorului vis, fără să vrei îţi pui întrebarea: „Oare când va fi sfârşitul?”  …… Aceste coşmaruri, însoţite de ţipete prin somn, nu vor dispărea nici peste 20 de ani.”[12]Pe lângă Piteşti, un alt mare centru de exterminare a elitei româneşti a fost închisoarea Aiud, destinată intelectualilor, unde de asemenea avusese loc „experimentul de reeducare”, dirijat de colonelul Crăciun. La Aiud, ca metode de tortură, se aplicau bătăile, înfometarea, munca grea la care erau supuşi deţinuţii chiar pe vreme nefavorabilă, izolare, punerea în lanţuri,  încarcerarea sau întemniţarea la Zarcă sau în „neagra ” a celor care se dovedeau a fi refractari regimului. O altă formă de tortură era percheziţia. Iată ce mărturiseşte despre aceasta o victimă, şi totodată, un supravieţuitor al Aiudului, Domnul Aurel Sergiu Marinescu : „În orice închisoare este obligatorie atât la sosire cât şi la plecare percheziţia. De fapt această operaţiune începe din primul moment de la intrarea în arestul Securităţii. Scopul declarat este de a controla deţinuţii să nu posede obiecte interzise asupra lor. Dar cele mai nevinovate obiecte erau considerate periculoase şi, ca atare, interzise: un ac de cusut sau aţa de cusut    – deşi închisoarea nu-ţi repară hainele sau lenjeria ruptă sau nu-ţi dă cele necesare ca deţinutul să-şi poată repara singur veşmintele zdrenţuite. Periculoase şi interzise erau şi un ciot de creion, o bucăţică de hârtie, un cuţitaş ori o bucăţică de ziar şi descoperirea acestor corpuri delicte reprezenta pentru gardieni vânătoarea lor de predilecţie. Dar scopul nedeclarat al percheziţiei era crearea acelui efect psihologic de intimidare, de anihilare, transformând gesturile scormonirii şi ale căutării într-un alt instrument de tortură.” [13]Clubul central al „reeducării” de la Aiud a fost amenajat de colonelul Crăciun în fosta biserică protestantă, a treia clădire de la intrarea în Zarcă. La intrare se afla scris în relief cu litere metalice de 15 cm „Legionarismul s-a născut în închisoare din ură, sânge şi răzbunare. El a fost îngropat definitiv aici la Aiud, prin reeducare.” , scopul „reeducării” de la Aiud nefiind altul decât compromiterea mişcării legionare.Cei care refuzau să ia parte la cursurile de „reeducare”, erau stimulaţi în acelaşi fel ca şi compatrioţii lor de la Piteşti: prin tortură, fizică sau psihologică.„Între asemănările dintre cele două reeducări – Piteşti 1951 – Aiud peste un deceniu, trebuieşte consemnată în primul rând Autoprezentarea care li s-a cerut aiudenilor, care echivala în conţinut cu autodemascarea: trecutul exterior şi interior nedeclarat sau declarat parţial – desolidarizarea de acest trecut, cu defăimarea lui, angajamentul de încadrare în politica statului şi a partidului.”[14]Care a fost deci scopul creării „academiilor” de „reeducare”? „Experimentul conceput la Moscova, practicat diferit în China, a fost pus în aplicaţie de agenţii sovietici în România. Acest experiment avea mai multe scopuri: 1. aflarea de noi informaţii despre fapte şi oameni, încă necunoscute Securităţii, prin auto-demascări şi 2. prin forţă şi metode de teroare de neconceput de o fiinţă umană şi raţională, să frângă spiritul uman şi să transforme individul într-un robot dresat care să execute orbeşte, necondiţionat ordinele, „omului nou”, fericit că respiră.”[15]Oare cei care astăzi încă mai plâng după „vremurile bune de altădată” ştiu că în închisori deţinuţii au trudit din răsputeri pentru nu-şi pierde comoara de mărgăritare? În închisori, intelectuali precum Petre Ţuţea, prof.univ. C. Motaş sau filosoful Petrovici ţineau conferinţe, alţii predau limbi străine, literatură sau matematică. Alţi deţinuţi compuneau poezii, precum Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru sau Sergiu Mandicescu, pe care ceilalţi deţinuţi le învătau ulterior.O altă activitate a deţinuţilor era cusutul, creând diferite modele pe materialele pe care le aveau la dispoziţie, precum şi sculptatul, pe săpun, pe fragmente de os sau pe oricare alt material pe care aceştia îl găseau şi îl considerau util unei actvităţi artistice.La Aiud exista şi un Birou  Tehnic, unde „Gânditorii”, lucrau la realizarea invenţiilor pentru diferite utilaje şi ramuri industriale, luânduli-se de către călăi orice drept asupra celor descoperite.Deţinuţii medici, foşti medici de elită, miniştri ai sănătăţii, directori de spitale sau profesori universitari în timpul vechilor guverne, realizau intervenţii chirurgicale miraculoase, în ciuda mizeriei existente în închisori.Totodată, deţinuţii au rămas creştini, în pofida eforturilor călăilor de a distruge creştinismul. Poeţii de închisoare creau poezii dedicate Paştelui sau Crăciunului, iar deţinuţii se felicitau între ei şi îşi împărtăşeau unii altora amintirile ce le aveau în legătură cu aceste sărbători.Aşadar, cine au fost aceşti „duşmani ai poporului” care trebuiau ucişi?Dar, cine ştie astăzi de aceşti OAMENI, sfinţii pe care i-a dat  României comunismul?A nega comunismul e ca şi cum am nega că  suferim de o boală incurabilă sau orice altă afecţiune. Nu ne putem trata până nu cunoaştem precis diagnosticul. Ocolim întrebările, evităm explicaţiile, ne facem că nu vedem, că nu auzim, că nu înţelegem şi de fapt rămânem aceiaşi bolnavi incurabili, murind câte puţin din cauza ignoranţei. Moştenind rănile comunismului, care între timp s-au agravat, riscăm să ne distrugem continuitatea etnică, statală, politică, economică, socială, culturală şi religioasă, adică să ne autodistrugem, să ne pierdem individualitatea şi specificul naţional, să ne sinucidem.Unii se pot consola că există mărturii scrise de victime despre crimele comunismului.S-ar putea ca într-o zi să rămânem doar cu hârtiile, dacă nu luptăm pentru a afla ce s-a întâmplat, pentru a şti ce a însemnat cu adevărat comunismul.Din fericire, există printre noi martiri, eroi ai persecuţiilor comuniste. Să ne facem timp, în Fortăreaţa Digitală a zilelor noastre, să-i ascultăm, să învăţăm din  memoria trecutului şi împreună să punem „gând la gând” sau, cum ar spune poetul, „Hai să dăm mână cu mână!/ Cei cu inima română!” pentru a găsi panaceul necesar vindecării pentru a putea merge mai departe. Numai astfel vom avea propria lumină, fără să mai fim nevoiţi să apelăm la lumini de import, de la răsărit sau din alte puncte cardinale.Am luptat cu otomanii secole de-a rândul şi în urma acestor lupte ne-am păstrat continuitatea. Şi oare nu vom putea lupta cu ignoranţa? Şi oare nu vom putea să continuăm să fim aşa cum spunea şi Gheorghe Brătianu, o altă victimă „a luminii ce a venit de la răsărit”, „o enigmă şi un miracol istoric”?


[1] Aurel Sergiu Marinescu, trilogia „Prizonier în propria ţară”, Editura Du Style, Bucureşti, 1996, vol.1, pag. 226[2]  Sorin Oane, Maria Ochescu,  Istorie, manual pentru clasa a VIII-a , Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, pag.160[3] Aurel Sergiu Marinescu, trilogia „Prizonier în propria ţară”, Editura Du Style, Bucureşti, 1996, vol.1, pag. 98[4] Aurel Sergiu Marinescu, trilogia „Prizonier în propria ţară”, Editura Du Style, Bucureşti, 1996, vol.2, pag.206[5] Traian Popescu, ” Experimentul Piteşti”, Editura Crater, Bucureşti, 2000, 61p. ; lucrare consultată pe link-ul http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/tpopescu/docs/cap1.htm[6],7 Aurel Sergiu Marinescu, trilogia „Prizonier în propria ţară”, Editura Du Style, Bucureşti, 1996, vol.2, pag.258 Octavian Voinea, „Masacrarea studenţimii române”,  Editura Majadahonda, Bucureşti, 1996; lucrare consultată pe link-ul http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/ovoinea/default.asp.htm9 Eugen Măgirescu , „Moara Dracilor. Amintiri din Închisoarea de la Piteşti”, Editura Fronde, Alba Iulia -Paris, 1994; lucrare consultată pe link-ul http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/diversi_autori/emagirescu_moara.htm10 Ibidem 9 11 Neculai Popa, „Coborârea în iad”, Editura Vremea, Bucureşti, 1999; lucrare consultată pe link-ulhttp://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/cobiad/default.asp.htm12 Ibidem 1113 Aurel Sergiu Marinescu, trilogia „Prizonier în propria ţară”, Editura Du Style, Bucureşti, 1996, vol.2, pag.6814 IOAN MUNTEAN, Ca o lacrimă de sânge….Supliment al revistei AMINTIREA, februarie 2000;  lucrare consultată pe link-ul   http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/default.asp.htm15  Aurel Sergiu Marinescu, trilogia „Prizonier în propria ţară”, Editura Du Style, Bucureşti, 1996, vol.1, pag. 132

Anunțuri

Comments on: "Cine este autorul?" (4)

  1. „Eleva in clasa X-a la liceul Mihai Baescu din Falticeni si o cheama FOCSINEANU GEORGIANA ALINA si ea a tinut aceasta disertatie, pe cae a elaborat-o ea, la colocviul international ce s-a tinut la Pitesti cu tema METODE DE TORTURA IN INCHISORILE COMUNISTE DIN ROMANIA.”

    Grupul de discutii impact_romanesc, 24 octombrie 2007

    Apreciază

  2. Multumesc, Alin!
    Si eu am primit emailul tot de la cineva care era membru pe grupul respectiv, dar, se pare, ca numele a fost mentionat ulterior.
    Cu ceva editari, cred ca articolul este bun de publicat in confesionala, ce zici ?

    Apreciază

  3. ALINA GEORGIANA FOCSINEANU said:

    eu sunt autoarea…………

    Apreciază

  4. Draga Alina, felicitari pentru acest eseu. Marturisesc ca am ramas impresionat de profunzimea si seriozotatea acestor randuri! Si ma bucur ca pot sa ti-o spun personal, … chiar daca prin intermediul acestor randuri.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: