o interactiune personala si aleatoare cu mediul inconjurator :-)

Archive for the ‘religie’ Category

Teologul favorit al lui Obama

Se pare ca teologul preferat de presedintele Obama este pastorul protestant Reinhold Niebuhr.
Desi prezentat ca filosof atunci cand Obama l-ar fi indicat ca preferat, totusi activitatea centrala a pastorului a avut in vedere relatia bisericii, a crestinismului cu societatea- si in special anumite aspecte sociale ale capitalismului.
Lui Reinhold Niebuhr i se atribuie faimoasele randuri :
„God grant me the serenity to accept the things I cannot change ,the courage to change the things I can and the wisdom to know the difference.”

Reclame

Religious Freedom Day

President Obama proclaimed Jan. 16 as Religious Freedom Day in the United States in commemoration of a statute passed by America’s forefathers that declared freedom of religion as a natural right of all humanity.

“Long before our Nation’s independence, weary settlers sought refuge on our shores to escape religious persecution on other continents,” Obama said on Friday in a statement. “Recognizing their strife and toil, it was the genius of America’s forefathers to protect our freedom of religion, including the freedom to practice none at all.”

In honor of Virginia’s 1786 Statute for Religious Freedom, the precursor to the First Amendment, the United States each year recognizes Jan. 16 as Religious Freedom Day. The statute, penned by Thomas Jefferson and supported in the Virginia legislature by James Madison, declared that freedom of religion is a right and not a privilege that any government can give or take away. The Virginia Statute also banned the government from supporting any particular church and ensured Americans the freedom to profess their faith openly, without persecution.

10 ani de justificare comuna

Catolicii si protestantii luterani- si cei metodisti, vor sarbatori 10 ani de cand au semnat impreuna documentul

the Joint Declaration on the Doctrine of Justification.

Problema justificarii prin credinta a fost  una din piesele de baza care au dus la inceperea Reformei protestante in Germania.

„justification, according to the document, is the forgiveness of sins, liberation the dominating power of sin and death, and from the curse of the law, and it is acceptance into communion with God – all of which is from God alone, for Christ’s sake, by grace, through faith in the gospel of God’s Son.” (Christian Post)

Exista inca interpretari diferite ale cuvintelor folosite in aceasta definitie. Pe langa aceasta, cele doua grupari au o intelegere diferita a rolului faptelor bune.

Aniversarea celor 10 ani  de la semnarea acestei declaratii va avea loc astazi   in Chicago, iar  pe 31 octombrie 2009, in Germania, unde a fost semnata initial declaratia.

Dawkins, Dumnezeu si evolutia


Este incompatibila credinta in Dumnezeu  cu evolutia?

Nu, nu cred ca sunt incompatibile chiar si macar numai pentru faptul  ca sunt destui evolutionisti, oameni de stiinta inteligenti, care cred si in Dumnezeu- ca exemplu proeminent  Francis Collins ( geneticianul si credinciosul crestin care a fost ales recent sa conduca National Institutes of Health). Deci este clar ca este posibil sa  le ai pe amandoua.

Are those incompatible positions: to believe in God and to believe in evolution?
No, I don’t think they’re incompatible if only because there are many intelligent evolutionary scientists who also believe in God—to name only Francis Collins [the geneticist and Christian believer recently chosen to head the National Institutes of Health] as an outstanding example. So it clearly is possible to be both.

Richard Dawkins intr-un interviu pentru Neewsweek

Roman Polansky

Cu catava vreme in urma, scurta vreme, Marius a lansat o mica discutie despre Polanski.

Lasand la o parte faptul ca unii comentatori nu stiu sau nu vor sa se tina de tema de discutie si o tot abat- vezi aluziilor unora la Alin Cristea –  tema si personajul au fost bune pentru o discutie etica despre iertare si pedeapsa.

In jurul lui Polansky s-au adunat acum o seama de alti artisti, ba chiar si personaje din diferite aparate ale unor guverne, toate acestea cerand ca Polansky sa fie lasat in pace.

Nu mai comentez ce ar trebui  sa se faca cu Polanski pentru ca sunt deja destule comentarii  pe web .Dar o intrebare tot am si nu pot sa o tin numai pentru mine. O intrebare pe care am gasit-o, marginal , in unele bloguri de limba engleza. Nu cred ca au preluat-o publicatiile de mare tiraj-cititori.

Intrebarea este aceasta: Ce ar fi fost daca Polansky era preot catolic?

Puneti in locul cuvantului preot oricare altul: pastor, profesor, etc

Pentru cei care nu stiu, au fost unele scandaluri , larg mediatizate, in care anumiti preoti catolici erau acuzati ca ar fi molestat copii- cu decenii in urma. Astfel de acuzatii s-au terminat , in unele cazuri cu condamnari ale celor vinovati sau  in alte cazuri, cu sume enorme de milioane de dolari platite ca despagubiri pentru traume.

Indiferent de solutia gasita – plata sau pedeapsa- opinia publica, presa, artisti, guvernele, etc nu si-au pus problema ca ar trebui sa sustina, sau sa intervina  pentru preotii vinovati.

Asadar, cum ar fi fost daca Roman Polansky ar fi fost preot catolic?

Inchinarea te face mai sanatos!

Conform unui studiu realizat de un cercetator american, inchinarea , participarea regulata la serviciile de inchinare ale unei biserici, te face mai sanatos si mai longeviv.

Profesorul  de medicina Dale A. Matthews, Washington D.C., sustine ca inchinarea obisnuita, saptamanala, exprimata prin mersul la biserica si participarea in programele respective, poate mari durata vietii cu pana la sapte ani.

Un alt studiu, in Israel, a aratat ca aceia care traiesc in mijlocul unei comunitati religioase traiesc mai mult decat aceia care traiesc intr-una seculara.

Iosif Ton- fragment

„Cuvânt explicativ
Una dintre metodele de luptă a securității împotriva mea au fost acțiunile de denigrare prin care să mă înfățișeze înaintea credincioșilor ca pe un monstru. Astfel, prin 1979 a început să circule o scrisoare anonimă, semnată cu pseudonimul „Ion Plugaru”, în care erau înșirate „date” și „fapte” din viața mea, din care reieșea că am un caracter imoral, groaznic de respingător. Când am primit și eu în cutia de poștă și am citit un exemplar al acestei scrisori am simțit că mi se face greață. Mi-am zis că dacă numai 10% din ce scrie în ea ar fi adevărat, tot aș fi un monstru. Și mă gândeam: Ce vor zice membrii Bisericii mele și alți credincioși când vor citi aceste monstruozități?
Am dus înaintea Domnului toată această situație și răspunsul pe care mi l-a dat El l-am pus în predica „Pietrarii lui Dumnezeu”, pe care am repetat-o în multe alte părți și care a fost de un imens ajutor spiritual pentru multe persoane.
O mică explicație. Sub pseudonimul „Ion Plugaru” se ascundea un bătrân pastor baptist. La scurtă vreme după ce a scris această scrisoare s-a îmbolnăvit grav. Simțind că îi vine sfârșitul, s-a spovedit unui frate tot în vârstă și i-a mărturisit că, mulți ani înainte de aceasta, a fost într-o situație foarte grea și, ca să se salveze, a acceptat să lucreze cu securitatea. A mărturisit că și scrisoarea aceasta a scris-o la ordinul securității și cu materiale și cu idei date lui de securitate. Cel care i-a ascultat mărturisirea, după moartea lui, a venit la mine și mi-a relatat această mărturisire.
Desigur, eu nu voi da nici un nume.
În același an, 1979, în America, Aurel Popescu a primit și el un exemplar din această scrisoare. Aurel era atunci supărat pe mine și a scris scrisoarea deschisă întitulată „Cine ești dumneata, frate Iosif Țon?” folosind mai multe date din scrisoarea lui Ion Plugaru. Când am venit eu în America în 1981, m-am întâlnit cu Aurel și i-am arătat punct cu punct cum toate cele scrise de Ion Plugaru și reluate de el în scrisoarea lui nu sunt adevărate. El mi-a spus: „Eu le-am luat drept adevărate și de aceea le-am scris. Acum îmi dau seama că lucrurile stau altfel și-mi pare rău că le-am scris. Te rog să mă ierți!”
L-am iertat, ne-am refăcut relațiile, și dovada este faptul că am lucrat împreună de am obținut timp și apoi am făcut programe împreună la Radio Europa Liberă.
Cei care republică acum această scrisoare nu spun că au permisiunea autorului să o publice. Acesta ar fi fost un minim de corectitudine cerută pentru o asemenea republicare.
Este ciudat că cineva consideră că face un serviciu „adevărului istoric” publicând asemenea scrisori. Eu știu că mai sunt și altele de natura aceasta și nu mă mai mir dacă vor fi publicate și acelea.
Mi-aș pierde prea mult timp, necesar pentru alte lucrări, dacă aș sta să le răspund la toate și să arăt în fiecare detaliu cum s-au petrecut de fapt lucrurile.
Au fost însă câteva evenimente mari în viața mea care sunt prezentate teribil de deformat în aceste scrisori. Ele trebuie spuse așa cum le-am trăit eu în realitate. Iată de ce scriu acest
Fragment de autobiografie, Iosif Țon
În toamna anului 1957 m-am dus la București ca să-mi continui studiile în anul II la Seminarul Teologic Baptist. Cândva în toamna aceea, cineva mi-a dat o carte în limba engleză întitulată A Plain man Looks at the Cross (Un om simplu privește la cruce) scrisă de un teolog englez ultra-liberal pe nume Leslie Weatherhead. Teologul acesta scria în cartea lui că omul modern nu mai poate accepta ideea de „jertfă” și de spălare de păcate prin „sânge” și că omul modern are nevoie de alte „metafore”, acceptabile gândirii lui, pentru a explica fenomenul morții lui Isus. Cartea, desigur, există și astăzi și orice cercetător o poate găsi și o poate citi pentru sine.
Eu aveam 23 de ani și nu eram pregătit pentru această întâlnire cu teologia liberală. Am fost șocat de ceea ce am citit. Am luat cartea și m-am dus cu ea la unul dintre profesorii mei din Seminar și l-am întrebat ce părere are despre ceea ce scrie în ea. Profesorul cunoștea cartea și mi-a răspuns candid: „Leslie Weatherhead are dreptate când spune că termenii „jertfă” și „sânge” sunt metafore și că nu trebuie să-i luăm literal.”
Eu am ripostat imediat: „Dar dumneavoastră personal predicați în fiecare duminică despre sângele Domnului Isus!”
El mi-a zis: „Trebuie să înțelegi că Leslie Weatherhead la Londra și Emerson Fosdick la New York (un alt teolog ultra-liberal din acea vreme) au în fața lor un public foarte educat, care poate suporta asemenea explicații. Eu, însă, am în fața mea oameni simpli, fără multă școală, la care dacă le-aș predica asemenea lui Weatherhead sau Fosdick ar lua pietre și ar zvârli după mine. De aceea, eu le predic la nivelul lor, folosind termenii de „jertfă” și de „sânge” știind însă în mintea mea că acestea sunt metafore.”
Mă uitam cu ochi mari la profesorul meu, nu-mi venea să cred ce-mi aud urechile, și dintr-o dată am văzut în fața mea – sau cel puțin așa am perceput eu – un om fals, care una predică și alta crede. Și el era profesorul meu favorit, pe care până atunci îl adorasem. În acea clipă mi-am văzut tot sistemul meu de gândire și de credință ca pe o schelărie uriașă și am simțit cum cineva a lovit cu putere la baza schelăriei și aceasta s-a prăbușit…
M-am dus în dormitor și am început să mă gândesc la consecințe. Pe atunci se întrevedea un nou val de persecuție religioasă și eu mi-am zis: „Pentru adevăr aș fi fost gata să-mi dau viața, dar pentru niște metafore nu!” Era chiar înainte de vacanța de Crăciun. Am plecat la Arad, unde eram angajat ca predicator (neordinat) la Biserica Baptistă „Speranța.” Simțeam că nu mai este viață în mine. Imediat după anul nou mi-am dat demisia, am plecat la Cluj și printr-un prieten de acolo mi-am găsit un post de profesor de limba română în satul Lupșa, pe Valea Arieșului, în Munții Apuseni.
Acolo am tradus în limba română cartea lui Weatherhead și am prelucrat-o ca pe o motivație personală pentru care am plecat de la Seminar și am ieșit din slujba de predicator. Am trimis manuscrisul la Editura Științăfică în București. Ei mi-am înapoiat manuscrisul cu explicația că în această carte un teolog, care rămâne teolog creștin, atacă alte teologii creștine, iar Editura Stiințifică nu este interesată în discuții între teologi. În continuare mi-au scris că dacă vreau să scriu ceva pentru combaterea religiei în sine trebuie să scriu de pe baze marxiste, nu teologice.
Timp de vreo trei ani după aceea am lucrat la un proect de carte pe care l-am întitulat „Speranțe mesianice în lumea antică.” Și acesta a fost respins de Editura Științifică tot pe motiv că nu cuprindea o combatere marxistă a religiei.
Din fericire, ei mi-au returnat și acest manuscris și mai târziu le-am distrus pe amândouă. În timpul anchetei penale de la Ploiești (1974-1975), securitatea a căutat cu disperare să găsească acele manuscrise ca să le publice și să mă compromită prin ele.
În toamna anului 1959 m-am căsătorit cu Elisabeta, care era contabilă la Universitatea din Cluj și m-am mutat cu serviciul la o școală din apropiere de Cluj, făcând acolo naveta din Cluj. În primăvara anului 1964 a apărut o criză în mine, de natură sentimentală, și m-am despărțit de soția mea. Mai exact, în iunie am plecat la Mamaia, ca să lucrez peste vară ca ghid turistic. Acolo am avut timp să meditez, să-mi analizez simțămintele și mi-am dat seama că cea de care mi-am legat ființa este Elisabeta și că nimeni altcineva nu o poate înlocui în mine. Da, ea era parte din mine și cea mai minunată parte din mine! Lucrul acesta l-au dovedit cei 48 de ani de viață minunată pe care i-am petrecut până acum împreună!
Tot în primăvara lui 1964 a avut loc marea amnistie a deținuților politici și atunci au ieșit din închisori toți cei ce fuseseră închiși pe motive religioase, inclusiv Rihard Wurmbrand. Eu îl întâlnisem pe Rihard Wurmbrand în iunie 1956, când a ieșit prima dată din închisoare, și între 1956-1957 i-am făcut mai multe vizite și am învățat foarte multe de la el. Acum, în vara anului 1964, la încheierea sezonului turistic de la Mamaia, în drum spre Cluj m-am oprit la București și i-am făcut o vizită lui Rihard acasă la el. Cum m-a văzut mi-a zis: „Șezi și spune-mi tot ce s-a întâmplat cu tine.” Eu i-am povestit despre cartea lui Weatherhead, despre discuția mea cu profesorul de la Seminar și despre prăbușirea credinței mele.
Rihard mi-a zis: „Măi, eu încă eram liber atunci. De ce n-ai venit atunci la mine, căci ți-aș fi explicat atunci cum stau lucrurile?!” Și apoi a început să-mi explice despre transferul simbolic de vină de pe popor pe jertfa de ispășire și apoi despre transferul de vină care s-a întâmplat literalmente de pe noi pe Fiul lui Dumnezeu și cum Acesta a murit literalmente încărcat cu păcatele noastre. Practic, el mi-a arătat că acestea nu sunt metafore, ci sunt realități realmente reale petrecute în domeniul spiritual în Domnul Isus și trăite de noi realmente atunci când ne întoarcem la El.
Nu pot să vă descriu ce s-a întâmplat atunci în mine, dar pot să vă spun că am simțit, ba chiar „am văzut” cum schelăria aceea prăbușită în mine a început să se ridice din nou și că în mine revine viața.
Rihard Wurmband nu s-a oprit aici, ci m-a întrebat ce se întâmplă cu căsătoria mea. M-am spovedit lui și în problema aceasta și el mi-a spus: „Iosif, căsătoria este făcută în cer. Acolo ai fost tu legat cu Elisabeta. Tu nu te poți sui în cer ca să rupi ce a unit Dumnezeu. Orice ai face, tu ești unit cu ea și de aceea, dacă te-ai duce cu alta ai comite adulter.” Cu aceasta, Rihard a consolidat hotărârea care era deja luată în mine. Am plecat la Cluj și m-am împăcat cu Elisabeta. Să se observe deci că despărțirea noastră a durat doar câteva luni de zile.
Printre cei care au ieșit atunci din închisoare a fost și Simion Cure. Noi fusesem prieteni între 1954-1957. În toamna anului 1964 ne-a bătut la ușă la Cluj. M-a întrebat dacă alți pastori m-au vizitat în anii aceia și a fost foarte supărat când i-am spus că nu m-a vizitat niciunul. Starea lui de vorbă cu mine atunci a fost o altă treaptă în ridicarea mea spirituală. El a continuat apoi să mă viziteze periodic și să mă ajute spiritual. El a fost cel care a insistat că trebuie să mă întorc la Biserică. La un moment dat i-am spus: „Acum înțeleg tot ce n-am înțeles atunci când m-am prăbușit. Și acum știu că Domnul Isus m-a iertat de tot ce am făcut în anii aceștia. Dar eu personal mă uit la anii aceștia în care am fost departe de Domnul și la lucrurile pe care le-am făcut și nu mi le pot ierta! Sunt o serie de lucruri pe care nici într-un caz n-ar fi trebuit să le fac! Nu, nu mă pot ierta pe mine însumi!”
Simion a fost extraordinar în momentul acela. A izbucnit cu aceste cuvinte: „Dar cine ești tu ca să te ierți pe tine însuți? Cine îți cere și îți dă autoritatea să te ierți? Dacă știi că Domnul te-a iertat, trebuie să mai știi că trebuie să te ierte și o Biserică! Tu, când ai căzut, ne-ai rănit pe toți și ne-ai îndurerat pe toți. De aceea, în numele nostru al tuturor, o Biserică trebuie să te judece și numai atunci când te iartă acea Biserică, iertarea ta este completă.”
Aceasta era prin februarie 1968. Imediat m-am decis că trebuie să fac și pasul acesta. M-am dus la Iulian Tătaru, pastorul de atunci al Bisericii Baptiste din Cluj-Iris, i-am spus despre întoarcerea mea la Domnul, despre iertarea pe care am primit-o de la El și despre faptul că vreau să mă supun acum judecății Bisericii și că vreau să fiu primit ca membru al Bisericii.
El m-a chestionat îndelung, apoi mi-a spus că va trebui să mă examineze și comitetul și apoi adunarea generală a Bisericii. Am trecut prin toate acele cercetări și judecăți și, dacă nu mă înșeală memoria, într-o adunare generală a Bisericii din luna mai am fost primit ca membru al Bisericii. În prima duminică din iunie am stat cu Biserica la masa Domnului și cu accea, după înțelegerea mea, s-a încheiat procesul reintegrării mele în Trupul Domnului, care este Biserica.
Când am fost chemat ca pastor la Ploiești, în 1974, și când trebuia să fiu ordinat, s-a pus problema unde să fiu ordinat. Eu am spus așa: „Numai Biserica din Cluj-Iris, care îmi cunoaște tot trecutul și unde sunt și acum membru, are autoritatea de a mă evalua pentru slujire. Dacă această Biserică mă ordinează, adică mă pune în slujba de pastor, atunci eu însumi simt ca ordinarea s-a făcut așa cum trebuie. În august 1974 am fost ordinat ca pastor, pentru Biserica din Ploiești (de la care veniseră vreo 70 de persoane), de către Biserica mea dragă din Cluj-Iris, în comisia de ordinare fiind pastorul de atunci al Bisericii, Vasile Talpos, si în comisia de ordinare fiind și primul meu mentor în lucrarea Domnului (în anii studenției la Cluj, 1951-1955), bătrânul Ioan Dan, și consilierul meu spiritual de atunci Simion Cure.
Scris în 12 ian. 2008, în Portland, Oregon
Iosif Țon
Post scriptum.
Către cei care încă îmi mai citesc cărțile și-mi ascultă predicile.
Iubiții mei,
Dumnezeu îngăduie și această dezlănțuire furibundă de împroșcare a mea cu noroi. Eu nu pot opri fenomenul și nici nu am timp să citesc tot ce se scrie despre mine și să răspund la toate sau să le explic pe toate.
De fapt, cei ce s-au hotărât să creadă că sunt un impostor, vor continua să creadă acest lucru indiferent ce aș mai spune eu.
Dar eu sunt convins că Dumnezeu va scoate la lumină documente și fapte care mă vor valida, mă vor autentifica, mă vor confirma ca pe omul Lui. Iată de ce nu cred că trebuie să mă obosesc eu pentru aceasta.
Vă mărturisesc însă că mi-e greu să văd cât noroi se aruncă pe mine. Mă gândesc că-mi va fi greu să mă mai ridic să vorbesc în fața voastră. Iată de ce vă implor să vă rugați pentru mine. Am nevoie acum, mai mult ca oricând, de rugăciunile voastre. Când vă rugați pentru mine, realmente îmi trimiteți putere de la Dumnezeu. Eu sunt mai tare după ce v-ați rugat voi pentru mine.
Eu voi continua să scriu. Dumnezeu îmi arată mereu lucruri noi din Cuvântul Său. Nu mă voi opri nici din a le expune sub formă de predici sau prelegeri de la amvoane sau de la catedre, atâta timp cât Domnul îmi dă sănătate și putere.
Vă iubesc și vă mulțumesc pentru dragostea voastră și pentru rugăciunile voastre.
Servul vostru și robul lui Cristos,”
Iosif Țon

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: