noi , baptistii

De a lungul istorie baptistii au fost renumiti pentru lupta lor in favoarea libertatii de constiinta si a libertatii religioase. Sunt chiar unii care spun ca prin miscare radicala reformatoare din anii 1520, miscare reprezentata la acea vreme de (ana)baptisti,  s-au semanat bazele libertatii de constiinta asa cum   o intelegem noi astazi.

Ca o reflectare a acestei libertati de constiinta, baptistii  au un motto interesant pentru relatiile dintre ei : unitate in cele esentiale, diversitate in cele secundare ( parafrazez).

Ce te faci insa cand nu mai stii care sunt cele esentiale si care sunt cele secundare?

In afara de asta, de a lungul istorie lui, in cadrul baptismului, au fost totdeauna doua curente: unul care dispretuieste institutia si vede biserica mai ales ca un organism, si altul care accentueaza organizarea si  mecanismele ecclesiale.  Uneori astfel de viziuni intra in disputa. Unul pune accent pe Duhul , altul pe Cuvant. Pe Spirit sau pe Litera. Pe credinta sau statut. Si desi atunci cand exista conflicte cele doua par iremediabil  opuse si contradictori, exista totusi un consens ca ambele sunt de dorit pentru pastrarea unui echilibru.

Din punctul acesta de vedere, Uniune Baptista din Romania este la rascruce.

Pastorul Iosif Ton, semnala anul trecut( sau chiar in 2006) cateva aspecte si sugera cateva  solutii. Tot anul trecut  si chiar mai recent zilele trecute, pastorul Vasile Talos venea cu alte sugestii.

Dintr-o analiza sumara a celor doua propuneri – mai mediatizate decat altele-  observ ca , din nou,  se vad cele doua tendinte – una mai spiritualista – varianta Talos, si una mai institutionala- varianta Ton.  In primul caz, rolul Uniunii este mai mult  un rau necesar, pentru reprezentare in fata statului sau alte probleme administrative. In cel de al doielea caz Uniunea ar trebui sa fie un factor unificator  si implementator al unei viziuni de reinnoire spirituala.

Dovada ca este asa este si recenta demisie a pastorului Talos din Consiliul Uniunii, demisie pe care un blog o prezenta ca fiind rezultatul deciziei de neimplicare in lucruri neesentiale. Si care ar fi acele lucruri neesentiale? Probleme administrtive, discutii legate de cum se voteaza in Consiliu, despre programul Consilierilor economic si juridic, etc. Care, paradoxal, trebuie sa respecte un statut la care in buna parte pastorul Talos a contribuit. ( deci a vazut acele aspecte necesare)
Ce vad eu din toate acestea? Fiecare sa slujeasca dupa darul lui spune Scriptura. S-ar putea ca unii sa fie mai haruiti inspre o latura mai administrativa – este nevoie si de aceea; altii sa fie aplecati mai mult spre o lucrare directa cu cuvantul. De ambele este nevoie.

Problemele apar cand intervin politicile ecclesiale. Atunci si acolo, motivatia fiecaruia devine nebuloasa. Ce mai primeaza? Voia mea, a Domnului sau alte interese locale sau regionale?

Un exemplu concret in aspectele de politica ecclesiala este cazul pastorului Cruceru care, daca-i simt eu pulsul bine, in ultima vreme i s-a mai stins ‘glasul’. Nu ca as fi fost totdeauna de acord cu el sau ca el ar fi asteptat asta sau ca el ar fi fost ferit de influente ‘parohiale’.
De ce cred ca ‘se stinge’ glasul lui? Politica ecclesiala. A mers prea departe. Ca pastor are o libertate limitata. Trebuie sa-i iei in considerare si pe ceilati. Din biserica ta, de la Universitate, de la Comunitate, din Consiliu, etc. Nu a invins nici Marius  Cruceru nici Beni Lup. La  a carui scrisoare( cateva selectii) unii asteapta raspuns. Nu a invins nici Oradea, nici Timisoara. Am pierdut noi toti.

Poate ma insel eu…

Oricum, remarc o imbunatatire esentiala la statutul baptist. Desi poate parea neimportanta ea este una din acele adaugari care salveaza unitate unui cult: crearea de centre informale, nejuridice de colaborare a lucratorilor in vederea  unei misiuni.

Poate fi un cult in cult, dar , totusi, ramane  in interior. Cred ca, avand in vedere rascrucea  la care se afla uniunea, precizarea aceasta  poate salva unitatea cultului si  demonstreaza inca o data ca baptistii sunt promotorii libertatii de constiinta. Inclusiv in cultul lor.

Iosif Ton- fragment

„Cuvânt explicativ
Una dintre metodele de luptă a securității împotriva mea au fost acțiunile de denigrare prin care să mă înfățișeze înaintea credincioșilor ca pe un monstru. Astfel, prin 1979 a început să circule o scrisoare anonimă, semnată cu pseudonimul „Ion Plugaru”, în care erau înșirate „date” și „fapte” din viața mea, din care reieșea că am un caracter imoral, groaznic de respingător. Când am primit și eu în cutia de poștă și am citit un exemplar al acestei scrisori am simțit că mi se face greață. Mi-am zis că dacă numai 10% din ce scrie în ea ar fi adevărat, tot aș fi un monstru. Și mă gândeam: Ce vor zice membrii Bisericii mele și alți credincioși când vor citi aceste monstruozități?
Am dus înaintea Domnului toată această situație și răspunsul pe care mi l-a dat El l-am pus în predica „Pietrarii lui Dumnezeu”, pe care am repetat-o în multe alte părți și care a fost de un imens ajutor spiritual pentru multe persoane.
O mică explicație. Sub pseudonimul „Ion Plugaru” se ascundea un bătrân pastor baptist. La scurtă vreme după ce a scris această scrisoare s-a îmbolnăvit grav. Simțind că îi vine sfârșitul, s-a spovedit unui frate tot în vârstă și i-a mărturisit că, mulți ani înainte de aceasta, a fost într-o situație foarte grea și, ca să se salveze, a acceptat să lucreze cu securitatea. A mărturisit că și scrisoarea aceasta a scris-o la ordinul securității și cu materiale și cu idei date lui de securitate. Cel care i-a ascultat mărturisirea, după moartea lui, a venit la mine și mi-a relatat această mărturisire.
Desigur, eu nu voi da nici un nume.
În același an, 1979, în America, Aurel Popescu a primit și el un exemplar din această scrisoare. Aurel era atunci supărat pe mine și a scris scrisoarea deschisă întitulată „Cine ești dumneata, frate Iosif Țon?” folosind mai multe date din scrisoarea lui Ion Plugaru. Când am venit eu în America în 1981, m-am întâlnit cu Aurel și i-am arătat punct cu punct cum toate cele scrise de Ion Plugaru și reluate de el în scrisoarea lui nu sunt adevărate. El mi-a spus: „Eu le-am luat drept adevărate și de aceea le-am scris. Acum îmi dau seama că lucrurile stau altfel și-mi pare rău că le-am scris. Te rog să mă ierți!”
L-am iertat, ne-am refăcut relațiile, și dovada este faptul că am lucrat împreună de am obținut timp și apoi am făcut programe împreună la Radio Europa Liberă.
Cei care republică acum această scrisoare nu spun că au permisiunea autorului să o publice. Acesta ar fi fost un minim de corectitudine cerută pentru o asemenea republicare.
Este ciudat că cineva consideră că face un serviciu „adevărului istoric” publicând asemenea scrisori. Eu știu că mai sunt și altele de natura aceasta și nu mă mai mir dacă vor fi publicate și acelea.
Mi-aș pierde prea mult timp, necesar pentru alte lucrări, dacă aș sta să le răspund la toate și să arăt în fiecare detaliu cum s-au petrecut de fapt lucrurile.
Au fost însă câteva evenimente mari în viața mea care sunt prezentate teribil de deformat în aceste scrisori. Ele trebuie spuse așa cum le-am trăit eu în realitate. Iată de ce scriu acest
Fragment de autobiografie, Iosif Țon
În toamna anului 1957 m-am dus la București ca să-mi continui studiile în anul II la Seminarul Teologic Baptist. Cândva în toamna aceea, cineva mi-a dat o carte în limba engleză întitulată A Plain man Looks at the Cross (Un om simplu privește la cruce) scrisă de un teolog englez ultra-liberal pe nume Leslie Weatherhead. Teologul acesta scria în cartea lui că omul modern nu mai poate accepta ideea de „jertfă” și de spălare de păcate prin „sânge” și că omul modern are nevoie de alte „metafore”, acceptabile gândirii lui, pentru a explica fenomenul morții lui Isus. Cartea, desigur, există și astăzi și orice cercetător o poate găsi și o poate citi pentru sine.
Eu aveam 23 de ani și nu eram pregătit pentru această întâlnire cu teologia liberală. Am fost șocat de ceea ce am citit. Am luat cartea și m-am dus cu ea la unul dintre profesorii mei din Seminar și l-am întrebat ce părere are despre ceea ce scrie în ea. Profesorul cunoștea cartea și mi-a răspuns candid: „Leslie Weatherhead are dreptate când spune că termenii „jertfă” și „sânge” sunt metafore și că nu trebuie să-i luăm literal.”
Eu am ripostat imediat: „Dar dumneavoastră personal predicați în fiecare duminică despre sângele Domnului Isus!”
El mi-a zis: „Trebuie să înțelegi că Leslie Weatherhead la Londra și Emerson Fosdick la New York (un alt teolog ultra-liberal din acea vreme) au în fața lor un public foarte educat, care poate suporta asemenea explicații. Eu, însă, am în fața mea oameni simpli, fără multă școală, la care dacă le-aș predica asemenea lui Weatherhead sau Fosdick ar lua pietre și ar zvârli după mine. De aceea, eu le predic la nivelul lor, folosind termenii de „jertfă” și de „sânge” știind însă în mintea mea că acestea sunt metafore.”
Mă uitam cu ochi mari la profesorul meu, nu-mi venea să cred ce-mi aud urechile, și dintr-o dată am văzut în fața mea – sau cel puțin așa am perceput eu – un om fals, care una predică și alta crede. Și el era profesorul meu favorit, pe care până atunci îl adorasem. În acea clipă mi-am văzut tot sistemul meu de gândire și de credință ca pe o schelărie uriașă și am simțit cum cineva a lovit cu putere la baza schelăriei și aceasta s-a prăbușit…
M-am dus în dormitor și am început să mă gândesc la consecințe. Pe atunci se întrevedea un nou val de persecuție religioasă și eu mi-am zis: „Pentru adevăr aș fi fost gata să-mi dau viața, dar pentru niște metafore nu!” Era chiar înainte de vacanța de Crăciun. Am plecat la Arad, unde eram angajat ca predicator (neordinat) la Biserica Baptistă „Speranța.” Simțeam că nu mai este viață în mine. Imediat după anul nou mi-am dat demisia, am plecat la Cluj și printr-un prieten de acolo mi-am găsit un post de profesor de limba română în satul Lupșa, pe Valea Arieșului, în Munții Apuseni.
Acolo am tradus în limba română cartea lui Weatherhead și am prelucrat-o ca pe o motivație personală pentru care am plecat de la Seminar și am ieșit din slujba de predicator. Am trimis manuscrisul la Editura Științăfică în București. Ei mi-am înapoiat manuscrisul cu explicația că în această carte un teolog, care rămâne teolog creștin, atacă alte teologii creștine, iar Editura Stiințifică nu este interesată în discuții între teologi. În continuare mi-au scris că dacă vreau să scriu ceva pentru combaterea religiei în sine trebuie să scriu de pe baze marxiste, nu teologice.
Timp de vreo trei ani după aceea am lucrat la un proect de carte pe care l-am întitulat „Speranțe mesianice în lumea antică.” Și acesta a fost respins de Editura Științifică tot pe motiv că nu cuprindea o combatere marxistă a religiei.
Din fericire, ei mi-au returnat și acest manuscris și mai târziu le-am distrus pe amândouă. În timpul anchetei penale de la Ploiești (1974-1975), securitatea a căutat cu disperare să găsească acele manuscrise ca să le publice și să mă compromită prin ele.
În toamna anului 1959 m-am căsătorit cu Elisabeta, care era contabilă la Universitatea din Cluj și m-am mutat cu serviciul la o școală din apropiere de Cluj, făcând acolo naveta din Cluj. În primăvara anului 1964 a apărut o criză în mine, de natură sentimentală, și m-am despărțit de soția mea. Mai exact, în iunie am plecat la Mamaia, ca să lucrez peste vară ca ghid turistic. Acolo am avut timp să meditez, să-mi analizez simțămintele și mi-am dat seama că cea de care mi-am legat ființa este Elisabeta și că nimeni altcineva nu o poate înlocui în mine. Da, ea era parte din mine și cea mai minunată parte din mine! Lucrul acesta l-au dovedit cei 48 de ani de viață minunată pe care i-am petrecut până acum împreună!
Tot în primăvara lui 1964 a avut loc marea amnistie a deținuților politici și atunci au ieșit din închisori toți cei ce fuseseră închiși pe motive religioase, inclusiv Rihard Wurmbrand. Eu îl întâlnisem pe Rihard Wurmbrand în iunie 1956, când a ieșit prima dată din închisoare, și între 1956-1957 i-am făcut mai multe vizite și am învățat foarte multe de la el. Acum, în vara anului 1964, la încheierea sezonului turistic de la Mamaia, în drum spre Cluj m-am oprit la București și i-am făcut o vizită lui Rihard acasă la el. Cum m-a văzut mi-a zis: „Șezi și spune-mi tot ce s-a întâmplat cu tine.” Eu i-am povestit despre cartea lui Weatherhead, despre discuția mea cu profesorul de la Seminar și despre prăbușirea credinței mele.
Rihard mi-a zis: „Măi, eu încă eram liber atunci. De ce n-ai venit atunci la mine, căci ți-aș fi explicat atunci cum stau lucrurile?!” Și apoi a început să-mi explice despre transferul simbolic de vină de pe popor pe jertfa de ispășire și apoi despre transferul de vină care s-a întâmplat literalmente de pe noi pe Fiul lui Dumnezeu și cum Acesta a murit literalmente încărcat cu păcatele noastre. Practic, el mi-a arătat că acestea nu sunt metafore, ci sunt realități realmente reale petrecute în domeniul spiritual în Domnul Isus și trăite de noi realmente atunci când ne întoarcem la El.
Nu pot să vă descriu ce s-a întâmplat atunci în mine, dar pot să vă spun că am simțit, ba chiar „am văzut” cum schelăria aceea prăbușită în mine a început să se ridice din nou și că în mine revine viața.
Rihard Wurmband nu s-a oprit aici, ci m-a întrebat ce se întâmplă cu căsătoria mea. M-am spovedit lui și în problema aceasta și el mi-a spus: „Iosif, căsătoria este făcută în cer. Acolo ai fost tu legat cu Elisabeta. Tu nu te poți sui în cer ca să rupi ce a unit Dumnezeu. Orice ai face, tu ești unit cu ea și de aceea, dacă te-ai duce cu alta ai comite adulter.” Cu aceasta, Rihard a consolidat hotărârea care era deja luată în mine. Am plecat la Cluj și m-am împăcat cu Elisabeta. Să se observe deci că despărțirea noastră a durat doar câteva luni de zile.
Printre cei care au ieșit atunci din închisoare a fost și Simion Cure. Noi fusesem prieteni între 1954-1957. În toamna anului 1964 ne-a bătut la ușă la Cluj. M-a întrebat dacă alți pastori m-au vizitat în anii aceia și a fost foarte supărat când i-am spus că nu m-a vizitat niciunul. Starea lui de vorbă cu mine atunci a fost o altă treaptă în ridicarea mea spirituală. El a continuat apoi să mă viziteze periodic și să mă ajute spiritual. El a fost cel care a insistat că trebuie să mă întorc la Biserică. La un moment dat i-am spus: „Acum înțeleg tot ce n-am înțeles atunci când m-am prăbușit. Și acum știu că Domnul Isus m-a iertat de tot ce am făcut în anii aceștia. Dar eu personal mă uit la anii aceștia în care am fost departe de Domnul și la lucrurile pe care le-am făcut și nu mi le pot ierta! Sunt o serie de lucruri pe care nici într-un caz n-ar fi trebuit să le fac! Nu, nu mă pot ierta pe mine însumi!”
Simion a fost extraordinar în momentul acela. A izbucnit cu aceste cuvinte: „Dar cine ești tu ca să te ierți pe tine însuți? Cine îți cere și îți dă autoritatea să te ierți? Dacă știi că Domnul te-a iertat, trebuie să mai știi că trebuie să te ierte și o Biserică! Tu, când ai căzut, ne-ai rănit pe toți și ne-ai îndurerat pe toți. De aceea, în numele nostru al tuturor, o Biserică trebuie să te judece și numai atunci când te iartă acea Biserică, iertarea ta este completă.”
Aceasta era prin februarie 1968. Imediat m-am decis că trebuie să fac și pasul acesta. M-am dus la Iulian Tătaru, pastorul de atunci al Bisericii Baptiste din Cluj-Iris, i-am spus despre întoarcerea mea la Domnul, despre iertarea pe care am primit-o de la El și despre faptul că vreau să mă supun acum judecății Bisericii și că vreau să fiu primit ca membru al Bisericii.
El m-a chestionat îndelung, apoi mi-a spus că va trebui să mă examineze și comitetul și apoi adunarea generală a Bisericii. Am trecut prin toate acele cercetări și judecăți și, dacă nu mă înșeală memoria, într-o adunare generală a Bisericii din luna mai am fost primit ca membru al Bisericii. În prima duminică din iunie am stat cu Biserica la masa Domnului și cu accea, după înțelegerea mea, s-a încheiat procesul reintegrării mele în Trupul Domnului, care este Biserica.
Când am fost chemat ca pastor la Ploiești, în 1974, și când trebuia să fiu ordinat, s-a pus problema unde să fiu ordinat. Eu am spus așa: „Numai Biserica din Cluj-Iris, care îmi cunoaște tot trecutul și unde sunt și acum membru, are autoritatea de a mă evalua pentru slujire. Dacă această Biserică mă ordinează, adică mă pune în slujba de pastor, atunci eu însumi simt ca ordinarea s-a făcut așa cum trebuie. În august 1974 am fost ordinat ca pastor, pentru Biserica din Ploiești (de la care veniseră vreo 70 de persoane), de către Biserica mea dragă din Cluj-Iris, în comisia de ordinare fiind pastorul de atunci al Bisericii, Vasile Talpos, si în comisia de ordinare fiind și primul meu mentor în lucrarea Domnului (în anii studenției la Cluj, 1951-1955), bătrânul Ioan Dan, și consilierul meu spiritual de atunci Simion Cure.
Scris în 12 ian. 2008, în Portland, Oregon
Iosif Țon
Post scriptum.
Către cei care încă îmi mai citesc cărțile și-mi ascultă predicile.
Iubiții mei,
Dumnezeu îngăduie și această dezlănțuire furibundă de împroșcare a mea cu noroi. Eu nu pot opri fenomenul și nici nu am timp să citesc tot ce se scrie despre mine și să răspund la toate sau să le explic pe toate.
De fapt, cei ce s-au hotărât să creadă că sunt un impostor, vor continua să creadă acest lucru indiferent ce aș mai spune eu.
Dar eu sunt convins că Dumnezeu va scoate la lumină documente și fapte care mă vor valida, mă vor autentifica, mă vor confirma ca pe omul Lui. Iată de ce nu cred că trebuie să mă obosesc eu pentru aceasta.
Vă mărturisesc însă că mi-e greu să văd cât noroi se aruncă pe mine. Mă gândesc că-mi va fi greu să mă mai ridic să vorbesc în fața voastră. Iată de ce vă implor să vă rugați pentru mine. Am nevoie acum, mai mult ca oricând, de rugăciunile voastre. Când vă rugați pentru mine, realmente îmi trimiteți putere de la Dumnezeu. Eu sunt mai tare după ce v-ați rugat voi pentru mine.
Eu voi continua să scriu. Dumnezeu îmi arată mereu lucruri noi din Cuvântul Său. Nu mă voi opri nici din a le expune sub formă de predici sau prelegeri de la amvoane sau de la catedre, atâta timp cât Domnul îmi dă sănătate și putere.
Vă iubesc și vă mulțumesc pentru dragostea voastră și pentru rugăciunile voastre.
Servul vostru și robul lui Cristos,”
Iosif Țon

Ce spune pastorul Iosif Ton

„Cand m-am pocait eu?

Zilele trecute, dupa ce ziarul central Cotidianul a publicat scrisoarea mea de anul trecut “Eu si securitatea”, BBC mi-a cerut sa le dau un interviu si eu am acceptat si le-am raspuns la toate intrebarile.
Pe marginea acestor evenjimente, pe blogul lui Marius Cruceru s-a dezlantuit o dezbatere la care a participat Paul Negrut si multi altii. Intrebarea pusa de Marius Cruceru a fost daca pocainta mea a fost adevarata, avand in vedere faptul ca eu n-am vorbit numai de mine insumi ci si de alti pastori din acea vreme. Concluzia acestor teologi a fost ca pocainta mea nu a fost veritabila.
Ceea ce presupun aceste dezbateri este idea ca actul meu de a publica materialul amintit mai sus si interviul la BBC au fost un act de pocainta. Ideea aceasta este ridicola! Numai acum, dupa 40 de ani de la evenimente, fac eu un act de pocainta? Oare a putut Dumnezeu sa ma foloseasca in lucrarea Lui timp de atatia ani fara ca eu sa ma fi pocait de pacatele mele?
Sa spun deschis si categoric: Eu nu am scris acest material si nu am acordat interviul la BBC pentru a face un act de pocainta. Pocainta am facut-o acum 40 de ani! Dup ace am stiut ca Domnul m-a iertat de toate pacatele facute in acei ani in care am fost departe de Dumnezeu, in februarie 1968 am vorbit cu Iulian Tataru, pastoral Bisericii in care fusesem membru, Biserica Baptista Cluj-Iris, i-am spus despre intoarcerea mea la Dumnezeu si despre dorinta mea de a reveni in Biserica. El a vorbit cu comitetul Bisericii si am avut o intalnire cu comitetul. Comitetul a decis primirea mea si a convocat adunare generala pentru aceasta. In cadrul acelei adunari generale a Bisericii am recunoscut ca am fost un mare pacatos, ca Domnul Isus m-a iertat si ca cer si Bisericii sa ma ierte. Pe baza acestei marturisiri de pocainta, Biserica a votat in unanimitate reprimirea mea ca membru al Bisercii.
Precizez ca regula Bisericilor noastre este sa nu ceara marturisire detaliata a pacatelor comise. O asemenea detaliere a pacatelor nu ar duce la zidire, ci la o otravire si la o poticnire a celor care asculta.
O asemenea marturisire am mai facut si in aprilie 1972 in Biserica Golgota din Bucuresti. Din nou, m-am referit si atunci la cel care am fost in anii mei de instrainare de Dumnezeu ca la unul care am fost un mare pacatos, si aceasta a fost sufficient ca fratii sa considere ca am facut o adevarata pocainta.
In anii aceia, care raman pe viata mea o pata intunecata, am comis multe pacate. Oare pocainta mea nu este valabila deoarece nu am facut o lista a tutror pacatelor mele pe nume? De exemplu, in anii aceia am scris doua proecte de carte care n-au fost publicate niciodata. Mai tarziu, am ars acele manuscrise.Cui ar folosi sa mai detaliez ce am scris atunci? Cui ar folosi o detaliere a pacatelor cuiva, decat celor care vor sa verse noroi peste viata acelei persoane?
In materialul pe care l-am scris anul trecut si in interviul la BBC m-am referit si la altii care au colaborat cu securitatea deoarece acesta a fost un fenomen al acelor vremuri. Eu n-am fost singur in acea situatie. Cine citeste cu atentie materialul “Eu si securitatea” va vedea ca eu caut sa-i apar pe pastorii care s-au frant in anii aceia. Ei au fost victime ale unui sistem pervers si al unor ofiteri experti in frangere si corupere. Arat clar ca au fost extreme de putini aceia care au slujit din convingere securitatea. Amintindu-i pe altii care au fost franti nu urmaresc sa ma justific pe mine sau sa-mi micsorez pacatul meu. Vreau mai de graba sa-i fac pe cei ce n-au trait atunci sa inteleaga ceva mai bine iadul prin care am trecut noi.
Consider ca fratii mei amintiti mai sus cu numele sunt de buna credinta, dar ca au interpretat gresit actiunea mea. Lucrul acesta se intampla si este omenesc sa se intample. Ei sunt oameni inteligenti, extrem de talentati, in functii foarte inalte si de mare raspundere. De aceea eu ma rog ca Dumnezeu sa continue sa-i binecuvinteze si sa-si reverse peste ei nemarginita Lui bunatate, pentru binele scolii pe care o conduc si spre binecuvantarea cultului Baptist din Romania.
Cei din lume ne rastalmacesc faptele si declaratiile deoarece ei ar vrea sa nu mai existam in Romania. Noi, insa, sa ne amintim de rugaciunea Domnului nostru: “Ma rog ca toti sa fie una, cum Tu, Tata, esti in Mine si Eu sunt in Tine, pentru ca lumea sa creada ca tu M-ai trimis” (Ioan 17:21). Credibilitatea noastra in Romania depinde de unitatea noastra.
Va chem pe toti sa ne rugam pentru unitate in cultul Baptist din Romania.
Cu deosebita dragoste, stima, respect si pretuire pentru toti, chiar si pentru cei care, fiindca nu ma cunosc de aproape, vorbesc rau despre mine din nestiinta.”
Iosif Ton

Cine pe cine a tradat?

Stau un pic si ma uit la toata agitatia asta care-l are in centru pe pastorul Iosif Ton.
Nu ii perfect omul, cu siguranta,  ca asa-s oamenii pe pamant. Dar multi il cunosc datorita invataturii sale.
Si acum incerc sa fac un pic de socoteala…
Esti prin Romania anilor 1950… nu esti un nume, Te chema  Xulescu nu te stie prea multa lume, colaborezi sau nu cu regimul iarasi nu -i de notorietate. Pur si simplu esti pe acolo, intr-o mare de oameni. Nu tu pastor, ‘patriarh’ sau orice altceva. Un crestin oarecare, care ramane dezamagit si de Dumnezeu si de urmasii Lui, care isi zice ca-i bine sa traiasca un pic si cu lumea, sa faca un pic si de politica (atunci era mai simplu -era decat un simplu partid- sper ca vedeti ironia) si sa mai dea un pic de informatii. Si o vreme face lucrul acesta, de voie ,de nevoie , de placere, de vedere, pe ascuns, habar nu am.
Dar…

fiecare avem, in cazul fericit, un drum al Damascului…

convertirea, lepadarea de sistem, dedicarea pentru adevar,

si incet, incet, Xulescu devine un adevarat crestin, apoi un nume, un pastor, invatator, un renume, o referinta,devine, sa zicem de dragul exemplului nostru, Iosif Ton.

Acum apare intrebarea: Cine pe cine a tradat?

Xulescu, anonimul, l-a tradat pe Iosif Ton, renumitul? Sau Iosif Ton, pastorul, l-a tradat pe Xulescu, informatorul?

Cei care s-ar uita la Iosif Ton ca la un duhovnic sau invatator, poate ca se intreaba: ma sfatuia si ma spovedeam unui  colaborator? Altii se pot intreba: deci informatorul este un pastor?

De ce aceasta confuzie intretinuta de unii?

Cronologia da raspunsul corect, zic eu.

Nu Xulescu l-a facut celebru pe Iosif Ton! Ci Iosif Ton l-a  facut mare pe Xulescu! Acum nu am stii nimic dspre Xulescu, daca nu ar fi fost trairea lui Iosif Ton!

Xulescu s-a pocait atunci conform situatiei pe care o avea atunci – bisericii si  celor carora le-a gresit.

Se pare ca pe unii ii deranjeaza ca nu au cunoscut toate detaliile mai devreme…”tradare, tradare, dar sa o stim si noi…”

Unele sunt numai pentru Dumnezeu…

Dupa unii, Pavel nu ar fi trebuit sa predice niciodata, dar-mi-te sa mai scrie si jumatate de Biblie!

Ce neinteles este harul lui Dumnezeu!